Aşa, ca imagine, ca impresie generală, reprezentantii “presei independente” iesene, care se pretind deontologi, neutri, incoruptibili, ziarişti adevăraţi, ar acţiona conform “conştiinţei” fiecăruia, fără să-i dicteze cineva subiectul şi ţinta. Se cunosc “vag” şi nu interacţionează. Neagă vehement că ar alcătui o tagmă, deşi în online circulă destule poze cu ei la masă, la terasă, “punând ţara la cale”. E vorba de Tărzănel, Omul care vorbeşte Singur şi de Fraţii Prafuiti.
Tot scriem despre ei, le-am studiat mecanismul primitiv prin care încearcă să obtina o chifla aruncând cu dejecţii în cei care nu cotizează la bunăstarea lor.
Cine cedează şi plăteşte tributul are de scos bani la greu şi pe termen nedefinit. Dar şi un infim câştig. Postările ofensatoare dispar ca prin farmec de pe site-urile “presei independente”. Care “presa independenta”, acţionează cinic si coordonat. Pânde, urmăriri, filmări, insinuări, provocări. Nu toţi odată, am mai spus asta, ci pe rând. Pentru ca cel luat în vizor să aibă senzaţia că-i singur împotriva rostogolului şi să cedeze necondiţionat.
Le-a mers ani de zile, dar ulciorul nu merge la infinit. Mai şi crapă. Iar când vreo unul dintre cei vizaţi nu cedeaza, ci alege să riposteze şi o face pe limbajul şi priceperea “ziaristilor independenti”, aceştia se dau subit virgine neprihănite, speriate şi terorizate. Că trag pe nas peste măsură şi de aici aceste reacţii, nu băgam mâna-n foc…
Ei au postat, şi-au pus pozele pe FB şi se mândresc. Cu prafurile absorbite, cu sticlele golite, cu party-uri în doi, în cadă. Nu noi, ci ei au răspândit treburile astea şi de ani buni.
Acum se dau victime. Câţiva nu au cedat, au ripostat şi i-au luat la rost în jargoane. Ca să fie clar că se fac înţeleşi. “Zdravenii haiduci” s-au transformat pe dată în demoazele ultra-afectate, firave şi plângăcioase. Iar bociturile lor aglomerează acum instanţele. Că, vezi Doamne!, li s-a devalorizat pedigree-ul, că-i arată lumea cu degetul. “Şantajişti, drogaţi, alcoolici”, în vreme ce ei sunt deontologi de sus şi până jos.
Iar daca peretii unui carciumi dintr-un parc al orasului ar putea vorbi…ar disparea ca prin minune orice urma de “independenta” si neprihanire al “deontologilor”