Ne-am tot gândit la textele care s-ar potrivi în aceste zile, pe care, doar cu optimismul caracteristic speciei noastre, le putem numi zile de sărbătoare. Molima care s-a întins pe toată fața pământului ne ține mai mult prin case și ne obligă, lucru care nu-i neapărat rău, să mai citim câte ceva!
Aici, la Iași, pe la începutul secolului trecut, se năștea, în familia unui căruțaș, un copil numit George Glod, care avea să devină, sub numele de George Lesnea, unul dintre cei mai talentați poeți români. Vă oferim pentru început, pentru că suntem în perioada Nașterii Mântuitorului, un poem tulburător, a cărui lectură ar putea fi necesară, din când în când, pentru a ne aduce aminte fiecăruia de unde am plecat.
Corbul de pe brațul crucii
Isus murise.
Cerul deasupra lui stă orb.
Din timp, pe-un braț al crucii, a poposit un corb
Croncănitor; din aripi bătu în vânt și zise:
”Noroade! Iată Omul născut din chin și vise!
Priviți! Aceasta-i fruntea cu taina dedesubt.
Privirile albastre au fermecat pământul.
Din gura asta mută s-a răzlețit cuvântul,
Tu limbă, poruncește să-nvie trupul țeapăn,
Voi mâini, ieșiți din cuie cu carnea nepătrunsă,
Pornește-ți iar bătaia, tu inimă străpunsă,
Uniți-vă picioare, spre-al drumurilor țeapăn!
Tu, suflete, ce-n slava puterilor depline
L-ai înviat pe Lazăr, învie-te pe tine!
Cu brațe de-ntuneric te-a prins necunoscutul,
Oricât ai fost de tare, e mai puternic lutul.
Ai potolit furtuna, stihiile le-ai frânt,
Pe valurile mării ai mers ca pe pământ,
Primeai zâmbind ocara venită să te certe,
Iertai pe toți aceia ce nu știau să ierte.
Sărac cu sărăcimea, tu, Rabbi, ai fost frate,
Ai mângâiat copiii și pe prostituate,
Cu vameșii alături stăpân prin sinagogi,
Tu pentru-ntreaga lume știut-ai să te rogi.
Când altor pentru crime viața le-o răpun,
Tu ai ajuns pe cruce din vina c-ai fost bun!
Sus, spinii în tărie și-n veacuri s-au răsfrânt,
Iar jos un câine linge din sângele tău sfânt!
De-acum, eternă-n cuie ți-o colinda fantoma,
Va plânge printre oameni la fiecare pas,
Pe culmea asta stearpă faci numai un popas,
Să știi că niciodată n-o să te creadă Toma!
Ce stranie enigmă cercat-ai să dezlegi
Cu tesla ta, dulghere, vrând suflete să dregi?
Ca iedera nădejdii din frântele genunchi,
Să urce piscul vieții ca-n jurul unui trunchi,
Ca florile veciei să-mpartă mângâiere,
Ai predicat pe munte și ai sorbit din fiere.
Ai pizmuit sărmanii din preajma unei vetre,
Primit cu osanale și izgonit cu pietre,
Pe-obrazul ars de chinuri, batjocorindu-ți truda,
Întreaga omenire te-a sărutat cu Iuda!
Știam că vei ajunge să te sfârșești pe lemn.
Și-acum, la despărțire, vroiesc să iau un semn
Cu care, către ceruri, izbânda să ți-o port!”
Și corpul, pe un umăr lăsându-se din salt,
I-a scos un ochi prin pleoapă.
Și-ndată, capul mort
A-ntors spre dânsul și ochiul celălalt…