Înainte de a vă invita să lecturați o altă poezie de-a lui George Lesnea, iată cum îl caracteriza, în 1965, Demostene Botez:
”O clădire nouă, în ființă și astăzi la Iași, pe strada Vasile Alecsandri, adăpostea redacția revistei și birourile cu hârțoage și registre ale administrației, iar în fund, tipografia, cu pupitrele de litere aliniate în rânduri drepte, ca niște mici altare, la care oficiau zețarii în halate negre, respirând din plin duhul ucigător al plumbului.
Printre aceștia, mi-aduc aminte ca astăzi, la capătul unuia din acele rânduri de mici tribune, înspre ulița de circulație din mijloc, lungă ca un culoar între scaunele unui teatru, un tânăr zețar, poate cel mai tânăr: George Lesnea. Un băiețel aproape, cu ochii vii și curioși, cu capul noduros, cu vorba cam repezită și cu un accent original, culegea acolo, din casetele mărunte ca niște cuiburi negre, cu mâini repezi și îndemânatice, literele nevăzute, pipăindu-le pe ascuns relieful grăitor, de parcă ar fi țesut pe deasupra o pânză ireală de păianjen”.
Poem din Moldova
Șuvoiul dimineții răsare din trecut,
Colinele și șesul de suflete se leagă.
Stau anii albi în plete pe prispele de lut,
Și apele zorite fierb soarele-n viroagă.
O fată toarce jale din caier și din mâini,
O alta coase doruri în iile cu fluturi,
Ca inima s-aude talanga unei stâni,
Lângă troiți drumeții beau zorile din ciuturi.
Când lumea se îmbracă cu strai de zi în zori,
Mugește bucuria puternicului taur,
Cu crai de lună-n dreapta, străvechi secerători,
Belșugului îi taie picioarele de aur.
Mergând să scoale munții ce tolănesc mereu,
Să vadă și să guste de roadele sunt coapte,
Pe podul nopții trece al beznei curcubeu,
Și stelele-i duc poala veșmântului de lapte.
Din fluiere cad gingaș fărâmituri de cer,
Cu vorba-nlăcrimată se spovedește-o doină.
De lespede izvorul ascute-un alb hanger,
Să spintece cu dânsul sugrumătoarea moină.
Pe cărărui lumina dă drumul la ogari,
Să prindă depărtarea și câmpurile supte.
Gândindu-se la Ștefan, oștenii din stejari
Bat mânioși pământul cu cizmele lor rupte.
Tristețea înflorită albinele o sug,
S-o ducă-n stupii galbeni la cele viitoare.
Âinând de coarne veacul și asudând la plug,
Țăranii merg, arându-și strămoșii pe ogoare.
Pe drumurile vremii de sânge și noroi,
Cu pielea sub harapnic, nemailăsând povara,
Cu opintiri de veacuri în mersul lor greoi,
Trec stemele Moldovei, trăgând în juguri țara.