Pare anapoda să adresezi o asemenea urare unui om care a trecut la cele veșnice de 130 de ani. Dacă ar fi vorba de o persoană oarecare, într-adevăr, urarea ar fi deplasată, mai ales că nu e vorba de o aniversare ci de o comemorare. Cutumele noastre sociale nu mai contează însă, atunci când vorbim de valori intrate de mult în spiritul fiecăruia dintre noi și în ființa noastră națională. Mihai cel pe care, împotriva cutumelor, îl sărbătorim astăzi, este cel despre care marele critic literar George Călinescu spunea așa: ” “Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pâna când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Cu mulți ani în urmă, la vârsta lecturilor obligatorii, când am citit pentru prima oară aceste rânduri, ne-am cutremurat de emoție și ne-am gândit că o singură persoană în istoria umanității a mai lăsat urme atât de adânci în memoria semenilor. Vorbele lui George Călinescu, ni s-au părut atunci și ni se par și astăzi, nu atât un elogiu adus marelui poet ci mai degrabă o profeție asemenea celor biblice, să ne ierte Dumnezeu pentru blasfemie.
Se împlinesc astăzi 130 de ani de când făuritorul limbii române moderne, Mihai Eminescu, a plecat în universul atât de frumos cântat de el în versuri nemuritoare:
Căci unde-ajunge nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaște
Iar vremea-ncearcă în zadar, din goluri a se naște.
Nu e nimic și totuși e o sete care-l soarbe,
E un adânc asemene uitării celei oarbe.
I-am dorit să ne trăiască întru mulți ani pentru că el n-a murit și nu va muri niciodată! Eminescu s-a adăugat străbunilor noștri și reprezintă, prin aceasta, temelia ființei noastre naționale. Într-o lume nebună și dezlănțuită, bădița Mihai, cel care acum exact 130 de ani murea într-un ospiciu, este, prin moștenirea pe care ne-a lăsat-o, punctul nostru de sprijin, etalonul sănătății noastre naționale.