Suntem încă în luna în care comemorăm 131 de ani de când Eminescu a plecat acolo ”unde nu-i hotar,/ nici ochi spre a cunoaște/ iar vremea-ncearcă în zadar/ din goluri a se naște”, după propriile și nemuritoarele sale versuri.
Așa cum v-am obișnuit, vă împărtățim în cele ce urmează, pagini mai puțin cunoscute despre Eminescu, de data aceasta din creația unui alt geniu al literaturii române, Nichita Stănescu. Fragmentul figurează sub același nume cu titlul materialului de față, în volumul ”Fiziologia poeziei” apărut sub îngrijirea lui Alexandru Condeescu în 1990, la Editura Eminescu.
”Geniu este poate unul dintre cuvintele cele mai ciudate și mai încăpătoare. Ca noțiune, el are un înțele (paradoxal) mai degrabă afectiv. Aproape că nu este o noțiune. Cuvântul, în accepția lui modernă, dacă nu mă înșel, a fost inventat de romantici și într-un fel, îi și definește. Vechii foloseau mai degrabă cuvântul ”marele”, ”minunatul” ”sublimul”, ”fericitul”, etc.
Dintre toate elogiile maxime restrânse la un cuvânt, ”geniu” este cel care a prins cel mai mult. Asta poate și pentru că școlile noi de artiști nu s-au ostenit să-și inventeze un superlativ. De natură pur romantică, cuvântul ”geniu” și-a depășit înțelesul primordial și în spirală superioară, dar și în spirală inferioară.
Când spunem ”Eminescu este un geniu” folosim expresia în sensul ei cel mai nealterat, aproape nenoțional, approape afectiv.De ce? Pentru că indiferent de expresia ”geniu” însuși numele de ”Eminescu” devine (a deevenit) criteriul cel mai înalt de apreciere. Nu prea mulți dar nici prea puțini poeți ai literaturii noastre au fost comparați, în mod nemijlocit, cu Eminescu. Mai mult decât atât, suprema încoronare a poetului de talent de după Eminescu a fost aceea de a fi declarat ”un nou Eminescu”.
De ce? Nu știm de ce. Bănuim însă: omul opera și epoca s-au identificat absolut, s-au identificat în tot ceea ce reprezenta nou, dinamic și în naștere. Adică în creație. Pentru literatura noastră, Eminescu este un concept”.