Cei care critică aparatul bugetar, spunând că este supraîncărcat și că, în ultimii 30 de ani, a devenit un soi de lagună albastră în care-și fac veacul, rareori deranjați de cineva, tot soiul de mumii incompetente și expirate moral și fizic, au dreptate. Această critică este valabilă, cu deosebire, atunci când vorbim de nemuritori, șefii cu salarii mult peste decența venitului mediu, care zac, de câteva zeci de ani, în posturile lor călduțe, având o singură preocupare: să fie sănătoși și să prindă pensia.
A, era să uit, nemuritorii mai au o preocupare, permanentă și consistentă, de fapt ocupația lor de căpătâi: să-și streseze subalternii. Potrivit principiului care spune că șefu-i șef și-n pielea goală, nemuritorii nu fac nici o distincție între locul de muncă și ograda lor de la țară. Mai mult decât atât, acești șefi pe care ai impresia că nici exploziile atomice nu-i clintesc de la locurile lor, fac o gravă și permanentă confuzie între colegii de serviciu, care se întâmplă să le fie subalterni, și fauna domestică din ograda aceea a lor de la țară.
Așa se întâmplă că, fieful câte unui directoraș nemuritor dintr-o instituție publică, este un foarte interesant domeniu de studiu cu privire la stadiile pervertirii personalității și caracterului uman. Întregul compartiment așteaptă, cu sufletul la gură, să vadă în ce toane este șeful astăzi! Activitatea în ansamblu, soluționarea problemelor curente și confortul psihic al subalternilor, toate acestea depind nemijlocit de starea de spirit a nemuritorului șef.
De la secretară pleacă prima înștiințare despre toanele cotidiene și toată lumea își configurează activitatea zilnică în funcție de asta. În ziua în care șeful s-a trezit cu fața la cearceaf, întreg compartimentul seamănă cu ograda în care a intrat dihorul! Toate găinile stau speriate în cuibare, urmărindu-l pe dihor cu coada ochiului, printre scândurile cotețului. Nimeni nu îndrăznește să tușească sau să strănute iar de respirat, toată lumea respiră cu parcimonie ca să nu atragă atenția turbatului.
O astfel de zi este un coșmar pentru bieții bugetari, care se trezesc cu toate analizele razna și nu vorbim de analize privind calitatea muncii ci de analize fiziologice: glicemie, tensiune, puls și toate cele.
Într-o astfel de instituție, care are în dotare un nemuritor, curgerea timpului nu este guvernată de legile fizicii ci de legile nescrise ale stresului, bieții angajați numărând anii, lunile, zilele, orele și secundele până la data la care nemuritorul iese la pensie.
Evident, printre subalternii nemuritorului există unii, cunoscuți sub numele de pupincuriști, pe care, din motive evidente, nu-i stresează toanele acestuia. Ei nu sunt mulți dar sunt ușor de recunoscut după forma gurii lor, copie identică după o anumită parte anatomică a nemuritorului. Particularitatea de bază a pupincuriștilor este aceea că au o știință aparte de a se mula după toanele șefului și de a-i face pe plac, în moduri greu de anticipat. Uneori îi masează umerii șoptindu-i la ureche diverse bazaconii, alteori îi aduc o mică ofrandă, un fruct, o ciocolată, ceva acolo, ca să-l îmbuneze!
Într-un final, câteodată, se întâmplă să iasă și nemuritorii la pensie, eveniment care, oricât de ciudat ar părea, este, iarăși, un motiv de stres pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care, așa cum am arătat mai sus, urmăresc zilnic, cu înfrigurare și speranță, filele din calendar.
Nemuritorul este trist pentru că a venit momentul acesta, în legătură cu care avea o speranță nemărturisită de a-l amâna până la calendele grecești.
Pupincuriștii sunt triști pentru că se văd, dintr-o dată, lipsiți de obiectul adorației lor secrete. Mai mult decât atât, forma gurii lor intră într-un proces de palpare nevăzută și febrilă a mediului înconjurător, în căutarea unei alte anatomii potrivite.
În fine, până și marea majoritate a colectivului, găinile pe care nemuritorul le-a îmbolnăvit de stres, au, la plecarea acestuia, un sentiment nelămurit, ceva între neliniște și sindromul membrului lipsă! Studiile de caz au concluzionat că, în aceste situații, neliniștea este cauzată de blestemul acela românesc, destul de frecvent, conform căruia ”tot mai bun era ăla dinainte”!
Cu sindromul membrului lipsă, problema e mai misterioasă și face trimitere la fenomenul acela potrivit căruia mulți dintre cei care-și pierd un membru, fie el cangrenat sau nu, au o vreme senzația că-i doare exact acea parte a corpului.
Pe vremuri, în perioada societății socialiste multilateral dezvoltate, cei care ieșeau la pensie primeau cadou, din partea colegilor, un baston în care să se sprijine atunci când îi vor lăsa picioarele. Există propuneri, de când lumea s-a democratizat, ca nemuritorii să primească din partea subalternilor, în situația incertă când se întâmplă să iasă la pensie înaintea acestora, tot bastoane. Încă nu s-a concretizat maniera în care vor fi acordate aceste bastoane.